Linia Intai

António Calderón de Jesús aduce românilor o rază de lumină si sperantă!

Dumitru Sârghie

Fără artă, vietuirea ar fi un urlet continuu sau o dezolare împietrită. Doar arta, în varietatea formelor sale, ne mai poate scoate, fie si pentru câteva clipe, din acest huliganic leagăn românesc al respiratiei devenit irespirabil, plăsmuit de oameni politici care si-au pierdut cumpătul si si-au învesnicit incultura în carnea noastră străpunsă si asa de sârma ghimpată a acestui început de veac… Mare mi-a fost bucuria, stimati cititori, ca să asist, zilele trecute, la Slatina, la o manifestare culturală, care mi-a dat mari sperante întru salvarea noastră spirituală si morală. Este vorba despre aparitia la Galeria „Artis” din Slatina a echipei Artejescal din Madrid, păstorită de un profesionist al promovării artei plastice si iubitor de cultură românească, spaniolul António Calderón de Jesús, ocazie cu care această companie si-a prezentat proiectul pentru promovarea culturii românesti. Sufletul viu al acestei manifestări a fost reprezentat de concitadinul nostru George Smarandache, lucrător în cultura judeteană, si Tudor Serbănescu, artist plastic român, stabilit la Madrid, fondator al unei asociatii de promovare a culturii denumită Pro Arte. Au fost prezenti la această adunare artisti plastici din judetul Olt, ziaristi, oameni de cultură, prieteni ai lui Tudor Serbănescu etc. Dar să vedem, oameni buni, despre ce este vorba, dând cuvântul protagonistilor acestei minunate întâmplări.

George Smarandache:
O iesire în lumea internatională a artei

„Acest proiect cred că-i ajută pe artistii români, pentru că este o iesire în lumea internatională a artei. Lucrările lor sunt bune, au un nivel, dar dacă nu sunt cunoscute si scoase în afară, să li se facă si o publicitate, vor rămâne numai în interiorul tării si se va întâmpla asa cum s-a întâmplat cu marii maestri ai României, care nu sunt cunoscuti si cotati peste hotare. În acest proiect este vorba de promovarea artei românesti, din partea de sud a României, care face parte din alt proiect început cu ceva timp în urmă, demarat în partea de nord-vest a tării, respectiv Iasi, Suceava, apoi Bucuresti, Slobozia, ieri Craiova, iar azi poposim pe meleaguri slătinene. Dumnealui este însotit de d-l Tudor Serbănescu, artist plastic, stabilit la Madrid, fondator al unei asociatii de promovare a culturii denumită Pro-Arte. Alături de noi se află prietenii nostri din judetul Olt, cu care îmi face deosebită plăcere să ne reîntâlnim în astfel de evenimente”.

Tudor Serbănescu:
De ce si la Slatina? Pentru că si la Slatina sunt foarte multi artisti adevărati!

„Acest proiect cultural este unul foarte ambitios si de mare anvergură. La început, ideea acestui proiect a avut-o Antonio. El fiind un promotor de artă, un critic de artă, ocupându-se cu arta, a dorit să cunoască si artisti români. În această perioadă, când românii au început să iasă în afară, fiind foarte ocupat, n-a avut sansa să cunoască artisti români. Nu numai că a fost ocupat, dar nu a avut acces în această zonă necunoscută pentru Occident. Întâlnindu-ne la o expozitie de pictură, auzind că sunt român, a vrut să stie mai multe despre români si de ce arta românească nu există pe piata mondială nici ca imagine, nici fiind prezentă fizică în comertul de artă. I-am explicat care au fost conditiile la noi, de ce unii artisti nu au putut să iasă în lume… Atunci a dorit să cunoască cât mai mult si având si niste prieteni prin zona Sucevei, a mers mai întâi acolo. Când a mers la Suceava, la Botosani si la Iasi, unde, împreună cu o echipă, a filmat si a făcut fotografii, a stat de vorbă cu oamenii. A fost si în Bucuresti si, după ce s-a întors la Madrid, cuvintele lui când vorbea despre artisti, erau minunate, spunea peste tot că sunt geniali. Asta repeta întruna. Munca pe care a făcut-o atunci s-a concretizat în niste CD-uri pe care le-a adunat în această casetă si asa face din toate locurile pe unde mergem. Vizităm artisti, se filmează, se fotografiază si toate aceste materiale adunate vor fi sintetizate si se va face un film documentar despre arta românească, care să fie promovată atât în Madrid si în alte orase din Spania, cât si în România. Vă dati seama, în primul rând, ce efort material înseamnă din partea lui ca persoană particulară, pentru că acum depăseste interesul material, ceea ce face orice om de afaceri, în primul rând interesul material. El depăseste acest lucru, pentru că arta românească a devenit o pasiune. Cunoscând artisti români, văzând valoarea operelor lor, deja spiritul românesc a intrat cu capul în afară. Ideea este să promoveze arta românească si artistii români, pentru că el care cunoaste ce se întâmplă în lumea artei mondiale, cunoaste comertul mondial de artă, stie că românii pot intra în acest comert si au locul lor. Imaginea artistilor nu este numai pentru a câstiga bani, ci ca prezentă a artei si culturii românesti în cultura mondială. Antonio cunoaste foarte bine nu numai arta si pictura românească, el cunoaste artisti si din alte domenii. Chiar dimineată vorbea despre talentul înnăscut al românilor, începând de la copii. El spune asta pentru că, în Madrid, există o fetită care a început să practice baletul la scoală, iar acum au fost admisi, din 500 de elevi, doar patru, dintre care ea este una. El a mai văzut pe Alexandru Munteanu, un tânăr care studiază chitara în Spania si a avut un concert la Muzeul de Artă. Când l-a văzut interpretând, nu mai stia ce să facă, era în stare să-l ia în brate si să-l pupe. Tocmai de aceea, cunoaste si alte valori ale artei si culturii românesti, nu este limitat la acest domeniu. Aveam contacte cu multi români, am mai stat de vorbă cu ei. A participat la lansări de carte. Pentru promovarea artei si culturii românesti, a fost premiat de revista Niram art de la Madrid, a primit un premiu alături de alti mari oameni de cultură. Varujan Vosganian a primit un premiu, Dan Herciu de la Cluj si altii. A primit acest premiu într-un context onorant, pentru recunoasterea eforturilor lui pentru promovarea artei. De ce si la Slatina? Pentru că si la Slatina sunt foarte multi artisti adevărati. O parte dintre d-voastră îi stiam după nume, iar pe d-l Traian Zorzoliu l-am cunoscut personal la Rosiorii de Vede. Avem contacte cu d-l George Smarandache de mai mult timp, cu fost colaborări prin internet. Espacio Niram din Madrid este o cafenea literară, dar are si o galerie de artă. Acolo se organizează foarte multe evenimente, de la lansări de carte, expozitii de pictură, fotografie, unde vin foarte multi străini din Spania si din afara Spaniei. Vrem să cunoastem oameni din diverse locuri care să ne pună în contact cu alti artisti si cu alte persoane care ar fi dispuse să participe la acest proiect, pentru propagarea lui si a artei si culturii românesti”.

António Calderón de Jesús:
În comertul de artă mondial este un gol pe care îl pot ocupa artistii români!

„Doresc să multumesc tuturor celor prezenti pentru efortul pe care-l faceti în aceea ce ati organizat. Nu este un proiect iluzoriu, ci este unul care are continut. Realitatea de care vorbesc sunteti d-voastră, cei pe care v-am cunoscut si lucrările pe care le-am văzut. Cred că ele trebuie recunoscute la nivel international. În comertul de artă mondial este o pauză, un gol, eu sunt cunoscător al acestor mecanisme si al mersului artei si îmi dau seama de acest lucru. Tocmai de aceea, cred că artistii români pot să vină să ocupe acest gol. Ceea ce mi-ati arătat îmi demonstrează că nu m-am înselat în ceea ce am gândit si felul d-voastră de a fi acela de zi cu zi, de a lucra si de a face lucruri importante, îmi dă încredere în ceea ce vreau să fac. Ceea ce faceti este de nivelul artei mondiale si trebuie să scoatem această artă la nivel, pentru că lucrările pe care le prezentati sunt de nivelul artei mondiale. Pentru realizarea acestui obiectiv, pentru recunoasterea de care vorbeam mai înainte, este necesar să se facă eforturi din partea tuturor. Profit să văd individual fiecare artist la el în zonă, pentru a-l include în acest proiect general făcut pe întreaga Românie. Multumesc tuturor si cu ajutorul tuturor sper că arta românească îsi va ocupa locul pe care-l merită”.

Et in Arcadia ego

Cartea apelor dezlantuite

sIon Georgescu

În semn de prietenie literara, scriitorul Stefan Dinica, legat prin nastere si copilarie de Silistea Gumesti si prin destin de Alba Iulia, mi-a trimis înca una din cele opt carti ale sale înscrise nobil pâna acum în frontul cultural contemporan: romanul UNDA DE SOC, scos la Editura Bab din Alba Iulia în 1997. Cu toate ca l-am citit cu multa satisfactie intelectuala la primire, ceva metafizic m-a împiedicat sa scriu despre el imediat, adica cu peste jumatate de an în urma. Acum îmi dau seama ca astepta noua dezlantuire a apelor purtând semnul lui 2010, pentru a fi în concordanta psihologica cu prapadul pe care furia naturii lichide îl face când nu te astepti, când „unda de soc” navaleste si distruge totul în cale, de la ogoare, la gospodarii si destine omenesti. Actiunea romanului „Unda de soc” se petrece într-un oras din Ardeal, încercat de inundatia din 1997. Priceput zugrav al scenelor de masa, cum s-a dovedit si în alte scrieri, Stefan Dinica realizeaza impresionant vacarmul uman provocat de apropierea înecului: „Strada se umpluse si mai mult de lume, masini, biciclete, încarcate cu plapumi, paturi, genti burduhanoase, carucioare cu televizoare, saci, copii dusi de mâna, femei transpirate si priviri zapacite, … spinari încovoiate sub butelii de aragaz, militari, amfibii, garzi patriotice, civili în cizme de cauciuc…” Intriga capata precizie punctând strada Garofitei, la numarul 29, unde îi aflam pe cei doi protagonisti ai romanului: Rela, femeie relativ tânara, divortata, si adolescentul Mircea, vecin binevoitor, ajutor de nadejde pentru tanti Rela. Portretul femeii e realizat în culori vii, provocator, ca într-o pictura expresionista semnata de Manet: „Deasupra ligheanului cu apa, femeia se spala cu o placere transmisa gesturilor moi, mângâierilor umede ale palmelor care coborau de pe gâtul subtire si lung, usor înrosit din cauza apei prea calde probabil, spre sânii rotunzi atârnând nefiresc, ca niste globuri care se terminau cu câte un mic turtur, sfârcurile.” Ramas orfan de mama de mic, cu tatal plecat departe la lucru, Mircea o ajuta pe tanti Rela sa-si urce toata agoniseala în podul casei. Este reactia la scara mica a mii de oameni intrati în deriva. Aici, în podul casei cuprinse de apa, Rela îl initiaza pe Mircea în dragostea fizica, hormonii rascoliti ale femeii fiind mai puternici ca pericolul existential imediat: „Gura umeda a femeii i-a accelerat ticaitul inimii… Mâinile lui au ajuns sub fusta la locul cautat si dintr-o clipa de spaima si ezitare a navalit o forta barbateasca din cauza careia, supusa, femeia se perpelea si gemea cu bucurie retinuta.” Filmul romanului se deruleaza între dezastrul adus de ape, înfruntat de protagonisti si de alte câteva personaje schitate mai sumar si amorul pasager din podul casei devenita nava. Scene apocaliptice ridica subiectul spre puncte culminante multiple, corelate cu incursiunile lui Mircea în orasul inundat, navigând pe o pluta improvizata pe care aduce în podul casei Relei marfuri din depozitul de la gara parasit si inundat: „Pe strazi se formau curenti periculosi care rasuceau pluta si îl mânau catre ziduri. El se lupta si ramânea pe firul strazii, se temea de tepusele gardurilor de fier, desi apa era mai mare, trecea peste ele, batea la majoritatea caselor aproape de streasina. Îi fusese apoi mai greu pâna prinsese dibacia vâslirii cu lopata de rânit zapada.” Incursiunile nocturne, finalizate cu prada purtata de ape, îl aduce pe tânar în pragul lacomiei. La fel pe Rela care nu realizeaza ca va avea si casa ei soarta celorlalte din jur si chiar a casei lui Mircea: „Acoperisul aproape intact alunecase spre gradina, parca trasese cineva de el, iar zidurile cazusera în apa si disparusera si, daca n-ar fi fost dulapurile rasturnate si o soba de teracota ramasa în picioare, nu s-ar banui ca acolo fusese o casa, casa lui, casa unde se nascuse si în care locuise pâna atunci.” Demonul lacomiei provocat de Rela îl trimite înca o rascolitor de constiinte. Data, în noaptea fatala, la pescuit îmbracamintea din sacii purtati de apa la depozit. La întoarcere, casa Relei disparuse sub apa si, cu ea împreuna, stapâna. Deznodamântul mareste tragicul. Mircea luat drept hot este izbit de salupa cu oamenii de ordine, în întuneric. Dispare odata cu pluta improvizata. „Era ora 4,53, 10 mai 1970”. Romanul „Unda de soc” ramâne o carte de referinta în literatura româna, una din putinele carti ce trateaza dezastrul adus de apele dezlantuite în destinul oamenilor. Scriitorul Stefan Dinica, observator atent si eretic al vietii din jur, a construit din realitati dramatice, tratate cu mijloacele artistice cele mai potrivite temei, o lucrare epica de interes universal, opera care se citeste cu acelasi suflu tragic cu care a fost conceputa si realizata. În drama de azi a tarii, reeditarea ei ar fi un act de înalt suflu civic, rascolitor de constiinte.

ÎNALTAREA SMERITILOR

Prof.Costel Neacsu

„Cel ce se va înalta va fi smerit; si cel ce se va smeri va fi înaltat” – MÂNTUITORUL HRISTOS

În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu îi pedepseste pe cei pe care îi iubeste, dorindu-i nedespartiti de El. Raspunzând chemarii Sale, smeritii îL urmeaza cu tarie dupa ce manifesta cainta, se leapada de sine si îsi iau crucea lor. Cu inimile în suferinta, ei se leapada de orice lucru lumesc, lasându-se calauziti în viata de Hristos. Acesti greu încercati înteleg ca raul este lasat pe pamânt pentru ca omul sa vada Binele – adica pe Dumnezeu. Dar putini oameni înteleg ca, de fapt, necazul este o proba de fidelitate fata de divinitate. De aceea – privind nu în realitatea imediata, ci în cea de perspectiva – zicala „tot raul este spre bine” capata o alta conotatie prin credinta în Hristos, deoarece ni se confera marele curaj de a sfida toata desertaciunea lumeasca... De a coborî raiul pe pamânt si a ridica „lutul” (omul) în cer... – daca vedem înaintea fiecarui semen pe însusi Dumnezeu. Atunci vom lasa deoparte nedreptatea ce ne-o provoaca cei din jur, primind totul cu multumire, ca din mâna Domnului. Pur si simplu, nici nu ne enervam, nici nu protestam: constientizam doar ca „lovitura” primita este îngaduita de Dumnezeu ca sa contribuie la purificarea sufletului si a trupului nostru. De regula, însa, omul nu vrea sa-L accepte pe Dumnezeu si cauta sa raspunda semenului cu „ura pentru ura”, netinând cont ca Hristos porunceste chiar iubirea fata de vrajmasi. Astfel ca, din trufie, suntem predispusi sa înlocuim judecata lui Dumnezeu cu judecata noastra, fiindca nu avem smerenie si nici capacitatea de a întelege ca în iubirea de Dumnezeu gasim fericirea suprema.Filosofii si teologii lumii s-au straduit sa raspunda întrebarilor referitoare la om si la sensul vietii sale, sustinând ca omul ramâne un bot de lut în palmele lui Dumnezeu (o frumusete inegalabila în lumea creatiei), iar viata – un drum cu multe suisuri si coborâsuri, o cale spre sfintire (îngusta, dar magnifica). Meditând la astfel de lucruri, în cautarea linistii sufletesti, ma gasesc într-o poenita din padurea Sf. Manastiri a Niculei. Pentru o clipa, stau întins pe iarba si contemplu cerul senin. Ascult supus valsul duios dintre ciripitul pasarelelor si fosnetul cetinilor de brad, lasându-ma cuprins de adevarul gravat pe o cruce din apropiere: „Aici, la margine de crâng/ E numai pace si tacere/ Si toate vânturile plâng/ Cu glas încet a mea durere”. Poate ca astfel trebuia vestita prezenta monahului Vasile. Îl întreb ce este smerenia si-mi raspunde: „Smerenia e atunci când îti spun oamenii ca esti nebun si prost, iar tu sa faci si sa zici asa: Iarta-ma ( îsi face semnul crucii, aplecându-se pâna la pamânt – n.a.). De ce? Pentru ca îL avem pe Domnul Hristos ca model de smerenie. Dânsul, desi batjocorit de oameni, s-a smerit pâna la moarte, pentru mântuirea noastra”. Într-un continent al carui duh fraternizeaza cu monstruozitatea demonica a trupei finlandeze Lordi, recent laureata la „Eurovizion”, Domnul Dumnezeu îngaduie atâtea cutremure, ape si boli ca sa ne schimbam viata dupa legile Sale. Rabdând cu smerenie totul si micsorându-ne pe sine, dovedim cea mai uriasa putere asupra raului. Astfel, primind umilinta cu barbatia Credintei, vom fi încununati cu cel mai înalt rod duhovnicesc, asa cum rezulta din frumusetea dezarmanta a versurilor: «Într-o zi de iarna, zi de-nghet, de pâcla deasa/ Coborau Avva si fiul din pustie înspre casa./ Când Avva înceta pasul si voios asa graieste: /- „Frate draga, sa dea Domnul cum fratia noastra creste,/ Pilda vie de virtute pretutindenea sa fie./ Însa asta, tine minte, nu-i deplina bucurie”. // Merg cât merg si iarasi zice: - „Daca fratii cu putere - / Si cu nume mare-n lume – ar da orbilor vedere/ Si sarmanilor muti, frate, le-ar îngadui vorbirea/ Si-ar scapa pe veci de diavoli, toata, toata omenirea... / Mortii chiar de patru zile, de-ar ajunge sa-i învie,/ Sa stii, frate, ca aceasta nu-i deplina bucurie”. // Câtiva pasi si iar vorbeste: „Frate draga, frate asculta,/ Daca fratii nostri simpli ar avea stiinta multa,/ Ar grai în limbi straine si cu har, ca si profetii,/ Ar citi în minti si-n inimi toate tainele vietii.../ Blânda Domnului oita, tu sa stii – si toti sa stie,/ Ca în toate aceste daruri nu-i deplina bucurie”. // Si pornind pe drum, iar Avva vrea ca sa-i vorbeasca/ Si îi zice: - „Frate draga, daca limba îngereasca/ Ar vorbi-o-n viata fratii si-ar cunoaste toata calea/ Stelelor stralucitoare – taina ce-o îngroapa valea;/ Oameni, animale, plante – sa cunoasca, sa descrie;/ Nici în astea, frate draga, nu-i deplina bucurie”. // Merg putin si iar s-aude glasul dulcelui Parinte: - „Frate draga, daca fratii cu potop de vorbe sfinte/ Ar încrestina tot omul, oricât de pagân sa fie,/ Nici în asta, fratioare, nu-i deplina bucurie...” // Mult vorbind asa pe cale, tot cu mare-nsufletire,/ Pe Avva, învatacelul, îl întreaba cu uimire:/ - „Spune-mi, deci, Parinte sfinte, unde poate atunci sa fie,/ Cum aflam aici, în lume, noi deplina bucurie? // Avva astfel îi raspunse: “Daca noi acasa, frate,/ Am ajunge rupti de foame, înghetati de frig, si-am bate/ Sa ni se deschida poarta… Iar portaru-n toate bune/ Ne-ar lua de hoti si vorbe de batjocura ne-ar spune,/ Si afara-n ger, pe noapte, ne-ar lasa fara pasare…/ Iar noi fara sa ne plângem, blânzi si pasnici cu rabdare,/ Le-am primi, ca meritate, pentru sfânta vesnicie:/ Frate draga, asta-nseamna o deplina bucurie.// Daca noi, constrânsi de noapte, am tot bate mai cu sila/ Si portarului mai dulce, ne-am ruga sa-i fie mila/ În lavra sa ne primeasca… El, de ciuda, foc si para/ Cu-o prajina noduroasa ar iesi la noi afara/ Si trântindu-ne-n zapada ne-ar lovi ca scos din fire,/ Iar apoi, zdrobiti, departe ne-ar goni de manastire…/ Si noi blânzi, ca mieii, frate – toate le-am rabda-n tacere/ Amintindu-ne de cruce, cum si Domnul nostru cere,/ Crede-ma: aceasta, frate,e deplina bucurie. / CACI SUNT MULTE DARURI SFINTE, ÎNSA NU TOTI VOR SA STIE,/ CA-NTRE TOATE: A TE-NVINGE, A TE UMILI-N RABDARE/ DIN IUBIRE CATRE DOMNUL – ESTE DARUL CEL MAI MARE”» Asadar, în necazuri, sa ne amintim ca Domnul le îngaduie ca sa scapam de pacate mai vechi…care vin de la greselile noastre si nu de la Dumnezeu. Cu sfiosenie, sa ne spalam cu Credinta toate vinovatiile si sa fim cu bagare de seama la constatarea parintelui Arsenie Boca: „îndreptarea prin necazuri dovedeste nu parasirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui”.