Linia Intai

Sindromul hybris si actualul Presedinte al României

Prof. Aurel Tinca, comuna Negreni, Olt

În întelepciunea lor, grecii din antichitate considerau că cea mai mare calitate a omului este măsura. Ei numeau „hybris" lipsa de cumpătare si atitudinea iratională, care duceau la trufie si la încrederea exagerată în sine. A crede că te poti făli că ai atins culmea fericirii, a-ti permite să rupi echilibrul dintre sentiment, ratiune si vointă, a te lăsa stăpânit de fumurile betiei de putere - toate acestea echivalau cu o tulburare, cu un dezechilibru al personalitătii si te duceau, inevitabil, la prăbusire. Îi făceai gelosi si îi mâniai pe zei, care trimiteau pe Nemesis, zeita implacabilă a răzbunării, să te pedepsească, aruncându-te de pe culmile superbiei, în hăul disperării si al rusinii. Herodot, în „Istoriile" sale, dă multe pilde despre urgia zeilor împotriva mândriei omenesti, ilustrându-le cu sfârsitul tragic al unui Cresus, Cirus, Darius, Xerexes. Am făcut această introducere spre a lămuri, mai bine, ce este acest sindrom hybris, studiat, acum, în medicina psihiatrică modernă, sindrom care „stăpâneste", în primul rând, pe cei care ajung în vârful puterii politice. David Owen studiază, în mod deosebit, această problemă, în cărtile „Sindromul hybris" si „Bolnavi la putere", analizând, în ultima, starea de sănătate a unor sefi de stat sau de guvern, între 1901 si 2007.
Medic curant la Sfântul Thomas Hospital, de lângă Palatul Westminster din Londra, specialist în neurologie, dar initiat si în psihiatrie - cercetător al chimiei creierului, David Owen a fost si un remarcabil om politic, ministru - rând pe rând - al Marinei, al Sănătătii si de Externe, parlamentar, timp de 26 de ani, în Camera Comunelor. În această dublă calitate - de medic si de om politic - el este cel mai avizat să abordeze această temă. Mai descrisese această stare hybristică filosoful David E. Cooper, în cartea „Măsura lucrurilor: umanism, umilintă si mister" (2002), iar istoricul Ian Kershaw si-a intitulat cele două volume ale biografiei lui Hitler „Hybris" (1998) si „Nemesis" (2000). În „Introducere" la lucrarea „Bolnavi la putere", David Owen sustine că „Simptomele comportamentale care ar putea declansa diagnosticul de sindrom hybris de regulă devin mai puternice cu cât seful de stat sau de guvern rămâne mai mult timp la putere". El enuntă simptomele, dintre care mentionăm: predispozitia narcisistică; preocuparea disproportionată pentru imagine; identificarea cu statul; încrederea exagerată în propria judecată si dispretul pentru sfaturile si criticile altora; încrederea exagerată în sine, vecină cu sentimentul atotputerniciei, cu privire la ceea ce poate realiza personal; credinta că nu poate da socoteală în fata tribunalului lumesc alcătuit din colegi sau reprezentat de opinia publică; neastâmpăr, nesăbuintă si impulsivitate; refuzul încăpătânat de a schimba cursul actiunii. Închidem cartea lui David Owen si deschidem cartea vietii noastre politice actuale si cotidiene si „citim" manifestările comportamentale ale celui căruia poporul român i-a dat pe (în) mâini soarta sa. Constatăm, astfel, că simptomele sindromului hybris se manifestă, pregnant, si la actual Presedinte al României, D-l Traian Băsescu. Dacă l-ar fi cunoscut, autorul l-ar fi inclus, indiscutabil, în cartea sa, mirându-se doar că un astfel de om poate fi presedintele unui stat european si nu al unuia din Africa, America Latină sau Asia Centrală. Trăim, parcă, un cosmar. Cei mai multi - trebuie s-o recunoastem - regretă comunismul. Cum am putut, după Revolutie, să încredintăm Puterea unui asemenea om? Mârlănia, tupeul, cinismul, lipsa de omenie, încurajarea lichelismului si a clientelismului politic (si economic), încovoierea până la pământ a coloanei vertebrale a elitei intelectuale în schimbul unei sinecure, spectrul foamei, al frigului si al fricii, învrăjbirea oamenilor si a categoriilor socio-profesionale, ura împotriva bătrânilor si a pensionarilor, considerati „cancerul bugetului de stat" - acesta este tabloul sumbru si grotesc al guvernării Băsescu. Dar D-l Traian Băsescu nu este multumit doar cu atât. Si-a propus - încă de la începutul domnie-sale - să distrugă democratia si să conducă samavolnic, discretionar. În acest scop, a discreditat, premeditat, Parlamentul, în ochii opiniei publice. „Puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut", spune un dicton celebru al lordului Acton. Si, în felul acesta, a reusit să facă din România tara cea mai coruptă. „Sunt un om perfect", spune D-l Traian Băsescu la un post de televiziune, sfidând până si divinitatea. „Eu mă pot supăra pe oricine", spune, otărât, acelasi Jupiter Tonans unor nefericiti sinistrati din Moldova, pe care ar vrea să-i certe până si de faptul că nu stiu să înoate si nu vor să ridice pumnul împotriva cerului. Nu există categorie socio-profesională - cu exceptia popilor în bratele cărora vrea să ne trimită cât mai curând - pe care D-l Presedinte să n-o umilească, de la înăltimea superbiei sale. Astfel, dascălii scot tâmpiti, medicii pun diagnostic gresit, magistratii trebuie ei însisi condamnati, militarii au pensii nesimtite, dar sunt trimisi să moară pentru interese străine de poporul lor, tărăncile nu stiu să coacă pâine, muncitorii si absolventii de facultăti trebuie să se destăreze si să îmbogătească alte tări, prin efortul bratelor si al muncii lor, în timp ce „ai nostri" - care strălucesc prin ignorantă, tupeu si batjocorirea limbii române, reprezintă România, „cu cinste", la Buxelles. Aceasta este conceptia Presedintelui. Dacă un om de presă sau de televiziune îi pune o întrebare incomodă - cum a făcut Răzvan Dumitrescu - D-l Presedinte declară că „n-o să-l uite cât va trăi", adică îl va urmări până în pânzele albe. Dacă un tânăr, din multime, îl sâcâie cu întrebarea „De ce ne-ati mintit, d-le Presedinte?", D-l Presedinte îl înfundă numaidecât: „Esti un puiut de comunist!" (Această atitudine îmi aminteste o întâmplare anecdotică relatată de Mihai Ralea. Două femei se certau. La un moment dat, una dintre ele nu mai găseste niciun argument pe tema neîntelegerilor. Si atunci a izbucnit, punând-o la punct pe cealaltă: „Asa-mi trebuie dacă vorbesc cu o tuberculoasă!") Cam asa procedează si D-l Presedinte. Acesta este stilul său, atunci când nu mai poate să-ti dea o explicatie mincinoasă. Dacă o profesoară îsi exprimă indignarea pentru felul cum sunt tratate de dânsul si de guvernul domniei-sale cadrele didactice, D-l Presedinte îi aruncă fără jenă: „Astea sunt tătisme!" Priveam oripilat si cu lacrimi în ochi - ca milioane de oameni - la întâlnirea D-lui Presedinte al României cu sinistratii din Moldova, care asteptau să le adreseze măcar o vorbă bună, de îmbărbătare, să le dea un licăr de sperantă. Fără să-i tremure glasul, D-l Presedinte le-a aruncat cuvinte aspre, dojeni, jigniri de tot felul. Bătrâni - bolnavi, săraci si fără sperantă - ar fi vrut balsam peste rănile lor, dar D-l Presedinte nu găseste decât să le toarne sarea, ardeiul si piperul vorbelor sale usturătoare iesite dintr-o gură cătrănită si dintr-un suflet din care nu creste nicio floare. În hohot de plâns, femei bătrâne îsi varsă focul în fata tătucului natiunii noastre fericite si îl roagă, ca pe Dumnezeu, să nu le reducă sansa de a mai face, un an, doi, umbră pământului, dar D-l Presedinte, cu o satisfactie sadică si o răutate diabolică, le răspunde, tinându-le strâns de mână, că n-au nicio sansă si să nu-si mai facă iluzii, pentru că pensiile vor fi impozitate la sânge. Să vă bată Dumnezeu pentru aceasta, D-le Presedinte al României, si să nu vă ierte niciodată. Niciodată! Trufas ca regele etrusc Tarquinius Superbus (n-am vrea să fie izgonit ca acesta), complet lipsit de delicatete sufletească si de distinctie intelectuală (ca să ne exprimăm doar eufemistic), om al tuturor exceselor, belicos, dar si histrionic, D-l Presedinte este supărat foc pe poporul său (pe care l-a lingusit la momentul oportun, iar acum îl loveste în moalele capului). Omniscient, omniprezent si omnipotent, domniei-sale îi place să conjuge, în exces, verbul reflexiv „a se semeti" (reg. „a se sumeti") si-si ia libertatea de a strivi pe oricine, cu vorba si cu fapta. Noi, cei de jos, îi strigăm: „Măsura, D-le Presedinte, măsura!". Ca la vechii greci. Dar bietul domn Presedinte nu se aude si nu se vede decât pe sine, ca un bolnăvior de sindromul hybris. Si nu simte, în jurul fruntii sale plesuve - pe care ar dori-o încununată cu lauri - fâlfâitul aripilor zeitei Nemesis. Implacabila Nemesis!